Cartea Psalmilor ne oferă o bogăție de pilde despre cum anume trebuie să viețuim pentru a ne izbăvi de mânia și dreapta judecată a lui Dumnezeu, și de a rămâne permanent într-o legătură de dragoste cu El păzind poruncile Lui.
Fiecare din cei 150 de psalmi ne pune la dispoziție o miriadă de variante de interpretare. Din bogăția de sensuri pe care le putem desprinde din psalmul 38 se evidențiază în mod deosebit păcatul vorbirii de rău, pe care regele David se străduiește să îl îndepărteze de la el, păzindu-și limba de rostirea cuvintelor defăimătoare.
„Pune, Doamne, strajă gurii mele, și ușă de îngrădire împrejurul buzelor mele. Să nu abați inima mea spre cuvinte de vicleșug”, zice David într-un alt psalm (psalm 140), arătând cât de ispititor este acest păcat al vorbirii de rău împotriva semenilor.
Vorbirea de rău se mai numește și clevetire, bârfire sau judecare. Împotriva acestui păcat suntem avertizați de Însuși Mântuitorul, care ne spune următoarele: nu judecați, ca să nu fiți judecați. Căci cu judecata cu care judecăm pe alții, vom fi judecați la rândul nostru.
Efectele vorbirii de rău sunt mult mai grave din punct de vedere duhovnicesc decât putem noi conștientiza. Hristos spune că acesta este un păcat de moarte. Chiar dacă este realizat numai cu cuvântul, el ucide sufletul celui căruia îi este adresat, și deopotrivă sufletul celui care îl rostește:
„Oricine se mânie pe fratele său, vrednic va fi de osândă; și cine va zice fratelui său netrebnicule, vrednic va fi de judecata sinderiului; iar cine va zice: nebunule, vrednic va fi de gheena focului.” (Matei 5, 22).
Cuvintele sunt ființe vii, spunea Părintele Arsenie Boca. Noi însă le folosim cu multă nonșalanță, fără să realizăm că ele ne pot judeca, în funcție de modul în care le-am folosit.
Hristos Domnul este numit „Cuvântul lui Dumnezeu”. Vorbirea noastră trebuie să fie așadar sfântă, curată, plină de cuvincioșie, fără de prihană, lipsite de răutate. Cuvintele noastre trebuie să mângâie, să îmbărbăteze, să învețe binele, să exprime frumosul, dragostea și virtuțile pe care Dumnezeu le cere de la noi.
Un cuvânt bun, rostit cu scopul de a reda nădejdea unui om descumpănit are valoarea unei fapte bune. La fel, un cuvânt de ocară sau de critică are greutatea unei fapte rele, vrednice de osânda veșnică.
Sfinții Părinți ne învață să avem întotdeauna un cuvânt bun pe buzele noastre pentru toți, chiar și pentru cei care nu au comportamentul cel mai potrivit față de noi. Alegând mereu binele, ne vom apropia tot mai mult de acea asemănare cu Părintele nostru ceresc, pe care Dumnezeu o așteaptă de la noi, și pentru care am fost creați.
Psalm 38
„Zis-am: Păzi-voi căile mele, ca să nu păcătuiesc eu cu limba mea. Pus-am gurii mele pază, când a stat păcătosul împotriva mea. Amuțit-am și m-am smerit și nici de bine n-am grăit, și durerea mea s-a înnoit. Înfierbântatu-s-a inima mea înăuntrul meu, și în cugetul meu se va aprinde foc.
Grăit-am cu gura mea: Fă-mi cunoscut, Doamne, sfârșitul meu, și numărul zilelor mele care este ca să știu ce-mi lipsește. Iată, cu palma ai măsurat zilele mele și statul meu ca nimic înaintea Ta. Dar toate sunt deșertăciuni, tot omul ce viază. Deși ca o umbră trece omul, dar în zadar se tulbură. Strânge comori, și nu știe cui le adună pe ele.
Și acum cine este răbdarea mea? Oare nu Domnul? Și statul meu de la Tine este. De toate fărădelegile mele izbăvește-mă; ocară celui fără de minte nu mă da.
Amuțit-am și n-am deschis gura mea, că Tu ești Cel ce m-ai făcut pe mine. Depărtează de la mine bătăile Tale. De tăria mâinii Tale eu m-am sfârșit. Cu mustrări pentru fărădelege ai pedepsit pe om. Și ai subțiat ca pânza de păianjen sufletul său; dar în deșert se tulbură tot pământeanul.
Auzi rugăciunea mea, Doamne, și cererea mea ascult-o; lacrimile mele să nu le treci. Căci străin sunt eu la Tine și străin ca toți părinții mei. Lasă-mă ca să mă odihnesc, mai înainte de a mă duce și de a nu mai fi.”