Întrebat de ce femeile sunt stăpânite mai mult de patima invidiei decât bărbații, Sfântul Paisie Aghioritul a spus că Dumnezeu a sădit în firea femeii mai multă dragoste și bunătate, și din acest motiv cel rău o ispitește mai mult.
Femeia invidioasă este capabilă de mai mult rău decât un bărbat, devenind uneori periculoasă pentru cel iubit cu pătimire. Părintele Paisie avea și o exprimare foarte plastică în acest sens: „Când dragostea ei este otrăvită și devine răutate, femeia din albină devine viespe, și îl întrece pe bărbat în duritate”.
Și vezi, în timp ce unui bărbat îi este de ajuns să plece de lângă el persoana nedorită, ca să n-o mai vadă în fața ochilor, femeia, care a fost dăruită de Dumnezeu prin creație cu multă afecțiune, nu se mulțumește cu faptul de a dispărea persoana pe care o invidiază, ci ar dori ca ea să și moară.” Invidia împletită cu încăpățânarea dă naștere la dușmănie și poate duce la o stare demonică. În acest stadiu, persoana cuprinsă de această stare rea nu mai ține cont de nimic, nici de oameni, nici de Dumnezeu.
Invidia este ca o boală care macină sufletul. Cel invidios „îi chinuiește pe alții, se chinuiește și el, și se va chinui veșnic – ferească Dumnezeu – dacă nu leapădă invidia.”
Femeia trebuie să fie foarte atentă la patima invidiei. Iată ce frumos spunea Sfântul Părinte Paisie Aghioritul despre aceasta: “ea trebuie să golească dragostea ei de orice urmă de egoism, pentru ca dragostea cea multă pe care o are să rămână curată.”
Maicile l-au întrebau pe Părintele Paisie cum se poate ajunge la asta, iar el le-a răspuns că noblețea duhovnicească este antidotul invidiei. Jertfa de sine și bărbăția.
Cum putem birui patima invidiei
Cel care invidiază poate birui patima invidiei luând aminte la darurile cu care l-a înzestrat Dumnezeu, și punându-le în valoare.
– Mulți nu-și văd darurile pe care le-au primit de la Dumnezeu, ci văd numai darurile celorlalți, și îi cuprinde invidia. Se socotesc nedreptățiți, înjosiți, și astfel se chinuiesc și își fac viața amară. “De ce acesta să aibă aceste daruri, iar eu să nu le am?” Dar tu ai niște daruri, acela are altele.
Vă amintiți de Cain și de Abel? Cain nu s-a uitat la darurile lui, ci la darurile lui Abel. Așa a început să crească în el invidia față de fratele său, după care s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu. În cele din urmă, de la invidie a ajuns la ucidere. Și poate că el avea daruri mai multe și mai mari decât Abel.
Cum putem să ne bucurăm de darurile celorlalți fără să îi invidiem? Punându-ne în valoare propriile daruri, fără să le îngropăm. „Așa cum un om nu seamănă cu celălalt, tot astfel și darul unuia nu seamănă cu darul celuilalt.
Fiecare trebuie să caute să vadă dacă nu cumva darul pe care îl vede la altul și pentru care îl invidiază și îl are și el, dar nu-l cultivă. Sau poate că Dumnezeu i-a dat un alt dar. Căci Dumnezeu nu nedreptățește pe nimeni: fiecăruia i-a dat un dar deosebit care să-l ajute în sporirea lui duhovnicească.
Să-și găsească, așadar, fiecare darurile pe care i le-a dat Bunul Dumnezeu, și să-L slăvească, nu în mod egoist, fariseic, ci smerit, recunoscând faptul că nu s-a arătat vrednic de darurile lui Dumnezeu, iar pe viitor să le pună în valoare.
Să nu fim nemulțumitori față de Dumnezeu, Părintele nostru cel Bun, Care a înzestrat toate făpturile Sale cu diferite daruri, ca să nu se vatăme. Însă noi de multe ori facem ca și copiii mici, și ne plângem că nu ne-a dat și nouă Părintele un franc sau doi, așa cum a dat fraților noștri, în timp ce nouă ne-a dat o bancnotă de o sută. Ne gândim că ceea ce ne-a fost dat nouă este un nimic, fiindcă luăm bancnota drept o simplă hârtie, și ne lăsăm impresionați de bănuțul de un franc sau de doi franci pe care l-a dat fraților noștri. Și astfel începem să plângem și să ne arătăm indignați față de Bunul nostru Părinte.”
Fragmente din Cuviosul Paisie Aghioritul, Vol. V – „Patimi și Virtuți”, 2012