Numai atunci când se jertfește cineva se înrudește cu Hristos, pentru că Hristos este jertfă, spunea Cuviosul Paisie Aghioritul, care a fost de curând canonizat.
Sfântul Paisie Aghioritul a predicat permanent despre importanța jertfirii de sine, susținând cuvintele sale cu pilda întregii sale vieți. Vorbea mereu despre cât de mare este noblețea duhovnicească, o caracteristică a adevăraților creștini, care din dragostea lor arzătoare față de aproapele, uită de problemele lor și se dăruiesc cu totul nevoilor celorlalți.
În vremea noastră se rărește jertfa
Povestind despre o femeie, care deși le avea pe toate, se ferea să aibă copii zicând că aceștia sunt o mare bătaie de cap, Sfântul Paisie Aghioritul spunea că „atunci când omul are duh de jertfă nu murmură, nu se îngreuiază, ci se bucură. Lucrul cel mai important este ca cineva să aibă duh de jertfă. Dacă acea femeie ar fi spus: “Dumnezeul meu, cum să-Ți mulțumesc? Nu mi-ai dar numai copii, c și multe alte bunuri… Câți oameni nu au nimic, iar eu am atâtea…” Dacă ar fi gândit astfel, plictiseala ei ar fi plecat, fiind înlocuită cu slavoslovia (slăvirea lui Dumnezeu).
– Părinte, jertfa aduce bucurie?
O, ce bucurie! Această bucurie a jertfei, astăzi oamenii n-o mai gustă. De aceea sunt chinuiți. Nu au idealuri în ei înșiși, și de aceea se îngreuiază să trăiască. Noblețea duhovnicească, lepădarea de sine sunt puterea care îl pune în mișcare pe om. Scopul este ca fiecare să se gândească la celălalt, la durerea celuilalt.
A plecat de la oameni mărimea de suflet, jertfa. V-am spus de câteva ori situația în care eram atunci cu hernia acolo la Colibă (chilia în care locuia). Atunci când suna clopoțelul la poartă, ieșeam să le deschid, chiar și prin zăpadă. Dacă cel ce venea avea probleme serioase, atunci nu mai simțeam durerea mea, deși mai înainte eram căzut la pat. Îl serveam cu o mână, iar cu cealaltă îmi țineam hernia. Cât timp vorbeam, nici măcar nu mă sprijineam, deși mă durea tare, ca să nu înțeleagă acela că mă doare.
Atunci când pleca, cădeam iarăși jos grămadă de durere. Și aceasta nu pentru că mă făcusem bine prin minune, ci îl înțelegeam pe celălalt și astfel uitam de durerea mea. Minunea se săvârșește atunci când participă cineva la durerea celuilalt.
Totul e să-l simți pe celălalt ca pe fratele tău, și să te doară pentru el. Durerea aceasta Îl mișcă pe Dumnezeu, și atunci El săvârșește minunea. Pentru că nu există nimic altceva care să miște pe Dumnezeu ca noblețea, adică jerfta.
Dar în vremea noastră este rară noblețea, pentru că a intrat iubirea de sine, interesul. Rar se află un om să spună: Să dau rândul meu celuilalt și lasă să mai întârzii eu. Puține sunt sufletele acestea binecuvântate care se gândesc la celălalt. Chiar și la oamenii duhovnicești există un duh potrivnic, un duh al nepăsării.
Odihna mea se naște atunci când îl odihnesc pe celălalt
Binele este bine, dar numai atunci când cel ce îl face jertfește ceva din sine: somn, odihnă etc. De aceea a spus Hristos: din sărăcia ei… (Luca 21, 4). Atunci când sunt odihnit și fac binele, aceasta nu are valoare. Dar atunci când sunt obosit și când cineva îmi cere, de pildă să-i dau drumul și o fac, atunci are valoare. Sau când sunt sătul de somn și merg să stau noaptea cu cineva care are nevoie de ajutor, nici aceasta nu are valoare. Dacă îmi place și vorba, pot să fac aceasta ca să mă bucur de tovărășie, să mă destind puțin. Dar dacă sunt obosit și fac o jertfă ca să ajut pe cineva, atunci simt bucurie paradisiacă. Atunci binecuvântarea lui Dumnezeu mă bombardează.
Unul care ajută, se odihnește în osteneală. Cel care are duh de jertfă, dacă ar vedea de pildă pe cineva care nu are putere trupească lucrând și ostenindu-se, îi va spune: “Stai puțin să te odihnești”, și va face el treaba aceluia. Cel slab se va odihni trupește, iar celălalt va simți odihnă duhovnicească.
Orice ar face cineva, s-o facă cu toată inima. Altfel nu se schimbă duhovnicește. Orice se face din inimă, nu obosește. Inima este ca un motor care se încarcă. Cu cât lucrează mai mult, cu atât se încarcă mai mult.
Nu numai când dăm, dar și atunci când trebuie să luăm ceva, să nu ne gândim la noi înșine, ci să căutăm întotdeauna ceea ce odihnește pe celălalt. Să nu existe înlăuntrul nostru nesațiu, să nu avem gândul că suntem îndreptățiți să luăm oricât vrem, și să nu rămână nimic pentru celălalt.
Cel care face binele se veselește, deoarece este răsplătit cu mângâiere dumnezeiască. Iar cel care face răul, suferă.
Pe cât uităm de noi înșine, pe atât Își aduce aminte Dumnezeu de noi
– Părinte, dacă cineva n-a gustat bucuria jertfei, cum poate ajunge la jertfă?
Dacă se pune în locul celuilalt. Cel care se jertfește și are credință în Dumnezeu, nu se pune la socoteală pe sine însuși. Atunci când omul nu cultivă duhul de jertfă, se gândește numai la sine, și vrea ca toți să se jertfească pentru el.
Dar cel ce se gândește numai la sine, unul ca acesta se izolează și de oameni, se izolează și de Dumnezeu, și prin urmare nu primește harul dumnezeiesc. Dacă ați ști câte greutăți are cel ce se gândește numai la sine! Nimeni nu-l va sprijini la vreo nevoie. Și, desigur, nici sprijin dumnezeiesc nu va avea. După aceea se va chinui căutând ajutor de la oameni, dar ajutor nu va afla.
Dimpotrivă, cel ce nu se gândește la sine, ci mereu se gândește la alții, în înțelesul cel bun, la unul ca acesta se va gândi mereu Dumnezeu, și apoi se vor gândi la el și ceilalți oameni.
Omul dă examene în greutăți. Aici se vede dacă are dragoste adevărată, jertfă. Și când spunem că cineva are jertfire de sine, înțelegem că în clipa primejdiei nu se socotește pe sine, ci se gândește la ceilalți.
Dacă omul nu începe de acum să facă vreo jertfă, să-și jertfească o dorință, un egoism, cum va ajunge să-și jertfească viața sa într-o clipă grea? Dacă acum pentru lucruri mici se gândește la sine, atunci când i se va primejdui viața sa, cum se va gândi la celălalt? De pildă, dacă pe vecinul său, având acela temperatură, îl va vedea căzând în drum, îl va lăsa și va pleca. Va spune: “Mă duc să mă odihnesc, ca să nu cad și eu.
În război, viața este în cumpănă cu a celuilalt. A alerga unul ca să-l scape pe celălalt este o dovadă de noblețe.”
(Fragmente din Cuviosul Paisie Aghioritul, “Cuvinte Duhovnicești”, vol. II Trezire Duhovnicească)