O patimă de care mulți dintre noi suferim, și care ne pricinuiește multă pagubă, este judecarea și osândirea aproapelui. Sfântul Teofan Zăvorâtul spune că acest obicei rău își are izvorul în iubirea de sine, și ne oferă totodată soluții și sfaturi de mare preț pentru a birui această înclinație și a ne elibera de răutate.
Atunci când permitem gândului nostru să-i judece pe cei din jur, ajungem mai apoi să-i disprețuim și să-i privim ca pe un nimic. Acest viciu provine din mândrie, și este hrănit de mândrie. După fiecare osândire a aproapelui, mândria noastră crește, datorită înfumurării.
Atunci când avem o părere bună, înaltă despre noi înșine, îi privim de sus pe ceilalți și îi osândim, întrucât ni se pare că suntem departe de neajunsurile care socotim că se află în ei.
Cei care judecă, nu își dau seama că bănuiala greșelii la ceilalți apare în mintea lor prin lucrarea vrăjmașului, care o exagerează până la convingerea că aceia sunt chiar așa, deși în realitate, nimic nu este adevărat. Din acest motiv Mântuitorul l-a numit pe diavol “tatăl minciunii”, căci nu este adevăr întru el.
Căci acesta, văzând în noi o astfel de întocmire rea a cugetului, stă de veghe aproape, și deschizând ochii noștri, ne “învață” să căutăm cu privire de vultur la ceea ce fac și vorbesc ceilalți, trăgând concluzii despre ceea ce ei gândesc și simt. Din aceste presupuneri – de cele mai multe ori greșite, ne alcătuim propria părere – rea – despre dânșii, și mărim această bănuită răutate până la a o socoti un nărav înrădăcinat al lor.
Cum să luptăm cu patima judecării
„Drept aceea frate”, sfătuiește Sfântul Teofan Zăvorâtul, “de vreme ce vrăjmașul te urmărește priveghind, căutând să semene în tine răul, priveghează și tu, și cu mai multă trezvie asupra ta, ca să nu cazi în mrejele pe care ți le întinde.
Deci, de îndată ce el îți arată vreun neajuns la aproapele tău, grăbește-te să respingi de la tine acest gând, neîngăduindu-i să se înrădăcineze în tine și să crească, ci scoate-l afară, înlocuindu-l cu gânduri despre bunele calități pe care le cunoști la aproapele tău, sau pe care oamenii le au în general.“
Dacă încă mai simțim în noi imboldul de a-l osândi pe aproapele nostru, Sfântul Teofan ne sfătuiește să ne gândim la faptul că nu ni s-a dat nouă autoritatea de a-i judeca pe ceilalți. Dumnezeu este atotputernicul Judecător al tuturor.
Această înlocuire a gândurilor rele cu gânduri bune este cel mai puternic mijloc de a alunga gândurile trecătoare de osândire. Această practică ajută totodată la dezvățarea cu totul de acest obicei cumplit.
Un alt mijloc puternic de a lupta împotriva gândurilor de judecare a celorlalți este să ne aducem aminte de propria noastră răutate, de propriile noastre patimi, fapte rele și cusururi. Dacă ne-am îngriji cu sinceritate de vindecarea propriilor noastre beteșuguri sufletești, cu siguranță nu am avea timp să ne ocupăm de faptele celorlalți pentru a-i osândi.
Mântuitorul a zis: “De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, iar bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Sau cum poţi să zici fratelui tău: Frate, lasă să scot paiul din ochiul tău, nevăzând bârna care este în ochiul tău? Făţarnice, scoate mai întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău.” (Luca 6, 41-41).
În al treilea rând, trebuie să știm că atunci când judecăm cu asprime o faptă oarecare a aproapelui, o mică rădăcină a aceleiași răutăți este și în inima noastră, care ne învață să îi bănuim pe ceilalți și să-i osândim. Căci “omul cel rău din comoara cea rea a inimii sale scoate cele rele”, spune Mântuitorul (Matei 12, 35).
Din contră, ochiul curat și nepătimaș, privește fără răutate la faptele altora: “Curat este ochiul, ca să nu vadă cele rele”. (Avacum 1, 13). Sfatul Sfântului Teofan Zăvorâtul în această privință este acesta:
“Când îți vine gândul să osândești pe altul pentru vreo greșeală, să te mânii împotriva ta, ca unul care lucrezi aceleași fapte, și ești vinovat de aceeași greșeală, și să zici în inima ta: ”Cum eu, ticălosul, aflându-mă în același păcat și făcând încă și alte rele mai mari, îndrăznesc să-mi ridic capul pentru a vedea greșelile altora și a-i osândi?”
Procedând așa, vom întoarce spre noi înșine arma cu care gândul cel rău ne îndeamnă să-l lovim pe aproapele nostru. Și, în loc să-l rănim pe fratele nostru, vom pune plasture pe propriile noastre răni.
Și chiar dacă cineva are păcate mari, pentru care nu se pocăiește, nici atunci să nu-l osândim, ci să cugetăm la nepătrunsele și minunatele judecăți ale lui Dumnezeu pentru a vedea câți alții mai înainte, nelegiuiți fiind, s-au pocăit mai târziu și au atins o treaptă înaltă de sfințenie, și tot așa cum alții, sfinți fiind, au căzut într-o prăpastie adâncă.
De aceea se cuvine să stăm întotdeauna cu frică și cutremur, preocupându-ne și temându-ne mai degrabă pentru noi înșine decât pentru alții.
Să fim de asemenea convinși că orice cuvânt și gând bun care ne vine pentru aproapele sunt roada lucrării Duhului Sfânt în noi. Dimpotrivă, atunci când avem cuvinte rele și osândire disprețuitoare față de cei din jurul nostru, să știm că acestea sunt insuflate de diavol.
Să ne străduim cu orice preț să izgonim din inimile noastre smintelile cauzate de faptele celor din jur, rugându-ne Domnului să ne dea belșug de gânduri bune și iubire sinceră față de toți cei din jurul nostru.
Sursă: „Războiul Nevăzut”, Ediția Sfântului Teofan Zăvorâtul