Oricât de mult ar încerca omul să înăbușe glasul mustrător conștiinței, păcatele lasă răni în suflet care dor, și care se cer vindecate. Orice păcat care ne împovărează conștiința trebuie curățit îndată prin pocăință, fără să așteptăm vremea hotărâtă pentru “îngrijirea sufletului”.
Păcatele nu trebuiesc ținute în suflet nici măcar o zi, nici măcar o oră, deoarece el ne îndepărtează pe nesimțite de calea ce bună, alungând harul, și răpindu-ne îndrăzneala în rugăciune și comuniune cu Dumnezeu. Cu cât rămâne mai mult în suflet, cu atât mai mult inima se învârtoșează și se răcește. Atunci când îl scoatem afară prin pocăință, păcatul lasă în urmă o rouă caldă de lacrimi de pocăință mântuitoare.
În fiecare zi, spune Sfântul Teofan Zăvorâtul, înainte de a merge la culcare, este bine să facem o mărturisire particulară Domnului, spunându-ți toate păcatele. Nu doar faptele, ci și gândurile, dorințele, simțămintele și mișcările pătimașe ale sufletului, și orice pătează haina curată a sufletului. Chiar dacă s-a întâmplat să greșim împotriva voinței noastre, păcatul zace încă în noi, făcându-ne să ne simțim întinați și netrebnici înaintea lui Dumnezeu și a propriului simțământ de curăție.
Culcându-ne în pat, e ca și cum am pleca spre lumea de dincolo. Iar spovedania ne pregătește pentru această călătorie. În timpul somnului, tot ceea ce am dobândit peste zi devine o parte a firii noastre. De aceea trebuie să curățim tot ceea ce am adunat în timpul zilei și să îndepărtăm, prin pocăință și mărturisire sinceră, toată murdăria și necuviința. Astfel vom deveni curați.
Înaintând pe calea mântuirii, Sfântul Teofan Zăvorâtul recomandă spovedania de fiecare minut, care cuprinde cercetarea fiecărui gând, dorințe, sentiment și mișcare vrednică de osândă a sufletului, care trebuie mărturisite cu pocăință de îndată ce ne-am dat seama de ele lui Dumnezeu, Care pe toate le vede și le știe, cerând astfel iertare, și putere de a le evita pe viitor. Trebuie să-L rugăm pe Dumnezeu să ne curățească de toată întinăciunea. Aceasta este o lucrare foarte grea, deoarece cere de la noi o severă luare aminte la noi înșine și la mișcările inimii, dar și foarte ziditoare, deoarece este ca și cum am lăcrima necontenit când mergem împotriva prafului.
Cel ce nu alungă de la sine gândurile și dorințele rele prin pocăință, lasă o rană deschisă în inima sa. Nu este de mirare că ne răcim și suntem biruiți. Cel ce se pocăiește neîncetat, își curăță sufletul și cugetul inimii, și-și netezește calea spre mântuire.
În orice nedumerire, confuzie sau dilemă, este bine să ne spovedim sau să vorbim cu părintele duhovnicesc, pentru ca el să fie cel care dezleagă tulburarea și dă sfatul cel bun. Astfel se înlătură obiceiul rău de a hotărî totul de unul singur și de a greși.
Prin toate aceste lucrări, spovedania ajunge într-adevăr neîncetată. Sufletul se menține astfel într-o stare de căință, de umilință și de rugăciune smerită, ceea ce înseamnă că este viu. Dintre toate lucrările, aceasta este cea mai potrivită pentru păstrarea duhului viu și menținerea căldurii inimii, astfel încât unii au restrâns toată lucrarea duhovnicească la un singur lucru: pocăința și plângerea păcatelor în fiecare clipă. Credința și pocăința aduc întotdeauna curățirea păcatelor și o neprețuită atingere a inimii de către Hristos, care îl îndulcește și-l însuflețește, ca și cum s-ar împărtăși în duh cu El.
(„Calea Spre Mântuire”, Sfântul Teofan Zăvorâtul)