A fi părăsit de Dumnezeu este mult mai grav decât a fi pedepsit de Dumnezeu. Acest lucru trebuie reţinut de cei care se străduiesc să urmeze unei vieţi creştineşti autentice prin cercetarea permanentă a sinelui, şi spovedania continuă a faptelor şi gândurilor rele care îmbolnăvesc sufletul. Numai prin sfânta taină a spovedaniei omul primeşte iertare şi îndreptare. Iar mustrarea Domnului este binefăcătoare sufletului, pentru că îl eliberează de patimi şi îl vindecă de moartea cauzată de păcate.
Duhovnicul și ucenicul
Există în toate religiile şi domeniile lumii o legătură fundamentală între profesor şi ucenic. Se spune că cel care doreşte să se mântuiască, trebuie să întrebe mereu şi să ceară sfat de la cei mai mari. De aceea comuniunea dintre părintele duhovnic şi fiul duhovnicesc este esenţială pentru mântuire.
În persoana duhovnicului găsim chipul sfântului care se descoperă prin disponibilitatea şi atenţia sa faţă de oameni. Prin promptitudinea lui de a se dărui lui Hristos, umanitatea este mereu tămăduită şi înnoită sufleteşte. Duhovnicul este cel mai mare doctor pe pământ, mai presus de orice alt doctor priceput în ştiinţele materiei vii. El are o lucrare mult mai fină, aceea de tămăduire lăuntrică a celor mai sensibile răni, pe care o face cu ajutorul Duhului Sfânt primit de la Dumnezeu prin taina preoţiei.
În sfânta taină a spovedanie, duhovnicul acţionează ca un martor al mărturisirii ucenicului. El nu ia locul Mântuitorului, ci este numai purtătorul harului şi puterii Acestuia de a ierta şi dezlega păcatele. Din acest motiv ucenicul trebuie să asculte de duhovnic ca de Însuşi Mântuitorul Hristos.
Duhovnicul adevărat trebuie să aibă experienţa vie a adevărului de credinţă. El va fi ca o călăuză pentru ucenic, de aceea trebuie să aibă iscusinţa de a deosebi binele de rău şi de a întrezări calea cea dreaptă la răscruce de drumuri. El trebuie să cunoască cele mai fine aspecte ale ispitei şi ale patimilor, pentru a da sfatul cel mai bun.
Calitățile duhovnicului
Duhovnicul este o personalitate excepţională, un om care nu mai trăieşte pentru sine, ci care se pune cu totul în slujba mântuirii fiilor săi duhovniceşti, veşnic jertfindu-se pentru salvarea sufletelor care îi sunt încredinţate. El poartă răspundere de toţi cei care îl urmează şi îl ascultă. De ei va da socoteală în ziua judecăţii. De aceea se spune că duhovnicul nu are nici o şansă de mântuire dacă fii lui duhovniceşti nu se mântuiesc.
Relaţia dintre duhovnic şi ucenic trebuie să fie aşadar una întemeiată pe dragoste. Aceasta presupune ca duhovnicul să se golească pe sine pentru a pătrunde starea ucenicului şi a se pune în locul acestuia. De multe ori, duhovnicul preia păcatele ucenicului, punându-şi sufletul său pentru el.
Duhovnic este acela care s-a sfinţit pe sine mai întâi. Şi, aşa cum spune părintele Dumitru Stăniloaiei, sfântul lasă se întrevadă faţă de fiecare fiinţă umană un comportament plin de delicaţe, de transparenţă, de puritate în gânduri şi fapte. Duhovnicul trăieşte şi emană o formă superioară de nobleţe, o gingăşie plină de afecţiune care nu evită contactele cu oamenii cei mai umili.
Modelul acestei gingăşii este „kenoza” lui Hristos, deşertarea de slava dumnezeiască şi pogorârea Lui la oameni prin trup. El n-a vrut să rămână departe de păcătoşi. Kenoza lui Hristos şi a duhovnicului este plină de gingăşie spirituală, care caută să deschidă drum către inima celor afectaţi de păcat, pentru a-i covinge să renunţe la rău şi să urmeze binelui.
Ucenicul bun la rândul său, este cel care suferă remodelarea şi îndrumarea fără cârtire şi supărare. Aceasta presupune smerenia de a te pleca duhovnicului şi de a nu socoti opiniile tale mai presus de ale lui. Povaţa duhovnicului este lege pentru ucenic, pentru că acesta îi este părinte sufletesc, sau cel care îl naşte din nou pentru viaţa veşnică.