Mândria – Cea Mai Gravă Boală a Sufletului: Simptome și Consecințe

Mândria este o boală sufletească de temut, care se vindecă foarte greu, spun Sfinții Părinți. Nu este păcat mai urât în fața lui Dumnezeu decât mândria, care se traduce prin încrederea în sine dusă până la extrem.

Mândria este izvorul tuturor relelor din noi: mânia, cruzimea, enervarea, ura și răutatea. Este refuz al ajutorului dumnezeiesc. Și când boala ajunge în ultimul stadiu, pe omul mândru numai Dumnezeu îl poate salva.

Ce este mândria

Îngerul cel căzut al întunericului – pe care noi îl numim în limbajul nostru diavolul, este cel care a „inventat” păcatul de la bun început, păcătuind el însuși prin împotrivirea față de Dumnezeu, adică prin mândrie, prin semețirea cugetului mai presus de cel care l-a creat. Această patimă arzătoare și pierzătoare de suflete a fost aruncată peste întreaga lume.

Atunci când cel mândru, cel iubitor de slavă deșartă, cel iubitor de sine, cel iubitor de stăpânire, cel crud, cel mânios și invidios, cel semeț, cel îngâmfat și cel neascultător își satisface patima și pentru “eul” lui îi înjosește pe alții, prin aceasta el ridică de fapt sabia asupra lui Dumnezeu, și ca și cum i-ar zice lui Hristos: “Nu vrem să urmăm pildele Tale, nu vrem să fim blânzi și fără de răutate! Legea Ta nu ne place! Oamenii să ni se supună și să ne slujească nou, nu noi lor!”

Așa se întâmplă cu cei mândri dacă nu se pocăiesc la timp, devin potrivnici lui Dumnezeu. Cei mândri ies de sub stăpânirea cea iubitoare a lui Dumnezeu și se lipsesc singuri de apărarea și ajutorul Lui. Ei suferă adesea înfrângeri, necazuri, în toate căile lor. Trăind în trup, aceștia sunt deja morți cu sufletul și încă din timpul vieții lor trăiesc chinurile iadului: singurătatea, lâncezeala mohorâtă, tristețea, răutatea, ura, sterpăciunea, întunecarea și deznădejdea.

Consecințele mândriei

Mândria este un șarpe cu o mie de capete, spun Sfinții Părinți. Sfântul Tihon din Zadonsk spune că mândria aduce cu sine o serie de multe alte păcate și răutăți: semeața cugetare, disprețuirea aproapelui, osândirea, clevetirea, vorbirea de rău a aproapelui, ocările, răzbunarea cu fapta și cu cuvântul, dorirea și căutarea cinstirilor și laudelor.

De aici iau naștere multe alte capete ale celui rău: amăgirea, viclenia, șiretenia, minciuna și fățărnicia. Mai departe se nasc faptele și cuvintele de rușine, apoi mâncatul și băutul peste măsură și grija desfătărilor. Așa se face că oamenii născocesc schimbări în îmbrăcăminte, în zidirea și împodobirea caselor. Toate acestea vin din cugetarea trupească semănată în inima omenească de cel care voiește să ne îndepărteze inima de la Domnul.

Otrava dinlăuntrul omului mândru îl roade și îl chinuie cu suferințe care ajung de neîndurat. Uite ce face în om mândria! Câte mijloace născocește pentru a dobândi mereu slavă, cinste și laudă în această lume, și odată ce le-a dobândit, cu câtă osteneală își păzește această comoară! Și cât îl doare, și cât se tulbură și cârtește atunci când e lipsit de cinstire, încât mulți chiar își pun capăt zilelor.

Simptomele mândriei

Păcatul mândriei își are dezvoltarea sa în câteva stadii, și începe de regulă cu slava deșartă. Simptomele slavei deșarte sunt:

– Setea de laude
– Nesuferirea mustrărilor, reproșurilor și moralei
– Purtarea ranchiunoasă și bănuitoare împotriva aproapelui
– Greutatea în a cere iertare
– Căutarea căilor ușoare

Omul joacă permanent teatru în prezența altora, cu scopul de a prezenta o față evlavioasă, ascunzându-și cu multă grijă patimile și neajunsurile. Unul ca acesta încetează să-și mai vadă păcatele, nu-și mai bagă de seamă defectele, începe să-și micșoreze vinovăția sau să și-o nege cu totul, ba chiar să o arunce asupra altora, și în schimb să-și exagereze propriile cunoștințe, calități și virtuți.

Pe măsura evoluției bolii mândriei, în părerea sa despre sine el devine mare, vrednic de slavă. De aceea se și numește această boală “mania grandoriii”. În starea aceasta, omul nu numai că-i osândește pe alții, ci începe să-i disprețuiască și să-i fie silă de ei, și chiar să le facă rău.

Iar când bolnavului i se pare că nimeni nu-l înțelege, nimeni nu-l iubește, ci toți îl persecută și vor să-i facă rău, boala aceasta se numește mania persecuției. Acestea două sunt cele mai răspândite forme de boală sufletească, legate de aprecierea excesivă a propriei persoane.

Cel mândru este întotdeauna nemulțumit de cei din jur și de condițiile sale de viață, și de aceea ajunge câteodată la deznădejde, și chiar la sinucidere.

Izbăvește-ne, Doamne, de acestea, și dă-ne smerenia și blândețea Ta mântuitoare!