Noi trăim deodată şi în paralel două vieţi distincte: una fizică (biologică), şi una metafizică, profund religioasă, mai mult sau mai puţin asumată. Viaţa fizică este supusă condiţiilor mediului extern şi ale mediului intern (mediul endocrin în special). Viaţa noastră aşa cum o vedem şi o trăim este iarăşi supusă cenzurii timpului şi în final morţii. Viaţa sufletului însă, este o viaţă eternă şi are ca dimensiune veşnicia.
Suntem o sinteză între materie şi spirit
Suntem aşadar o sinteză între vremelnicie şi eternitate, între materie şi spirit. Iar această sinteză se află într-o continuă tensiune, într-un nesfârşit dialog. Viaţa fizică, supusă simţurilor, le are pe acestea (simţurile) ca şi criterii de echilibru, precum şi prelungirile simţurilor, ştiinţele pozitive, civilizaţia în general.
Omul totuşi nu e mulţumit numai cu cel mai bun confort cerut de simţuri şi oferit de ştiinţă. De aceea el întrevede şi alte coordinoate ale existenţei, ale legăturii sale ontologice cu cerul. Sunt deci două moduri de a gândi existenţa.
Unul este materialist, în perfectă armonie cu simţurile şi datele imdiate ale cunoştinţelor, o raţiune practică, limitată şi închisă „aici”. Însă omul nu poate gândi în afară de timp, spaţiu, cauzalitate sau finalitate, raţiunea lui fiind aşadar limitată.
Tensiunea trup–suflet
Această infirmitate a raţiunii cu privire la cunoaşterea şi definirea adevărului, care frământă profund sufletul omenesc dar îi depăşeşte cu evidenţa puterile naturale, face loc Raţiunii divine sau Revelaţiei.
Raţiunea divină S-a întrupat într-un adevărat dar unic: Iisus Hristos., Dumnezeu adevărat şiom adevărat. El nea- descoperti obârşia noastră divină, eternitatea noastră, răspundere pentru modul şi comportarea noastră în viaţa aceasta vremelnică. El ne-a descoperit că există o Judecată univerală, şi că există două împărăţii care consfinţesc veşnic deciziile noastre, prin care ne-am interpretat viaţa pe pământ.
Pentru a vedea existenţa în mod divin, trebuie să ieşim din tensiunea trup-suflet. Trebuie să ne ducem raţiunea noastră cu smerenie sub lumina divină a harului. Aceasta înseamnă o convertire practică a tuturor energiilor noastre oarbe, la ascultarea de Dumnezeu, de adevărului Lui şi de eternitate.
Viaţa aceasta cere o hotărâre: raiul sau iadul
Dacă putem fi traşi la răspundere pentru viaţa noastră ca timp pierdut, şi osândiţi la o eternitate negativă, aceasta se întâmplă pentru că am scos pe Iisus din ale Sale: L-am scos dintru noi. Constituim o împărăţie fără El, împotriva Lui.
Pare greu de înţeles cum pentru 50-80 de ani pământeşti să plăteşti fără sfârşit. Cu toate acestea, nu e nedrept să fii aruncat în împărăţia Iadului, a nebuniei ultime, a întunericului, pentru că atâţia ani sigur erau o vreme de ajuns pentru o decizie: în care împărăţie să fii.
Viaţa aceasta pământească nu îşi are un scop în sine, ci în cealaltă. A o trăi ca scop în sine înseamnă să-i tai perspectiva veşniciei, înseamnă să negi, să alungi pe Dumnezeu dintru tine, să alungi Sensul şi să rămâi cu nonsensul (diavolul).
Moartea nu simplifică, ci complică lucrurile, implicându-le în veşnicie
Moartea în primul moment al ei pune capăt la o stare de lucruri. Ea coseşte slava deşartă şi mizeria stricăciunii. Omul trece prin moarte ca printr-o poartă. Dar dincolo de poartă are întinsă înainte veşnicia, aşteptându-l veşnicia în care şi-a trăit vremelnicia.
Creştinismul, care înseamnă recunoaşterea lui Iisus Hrustos ca Dumnezeu şi Stăpân al lumii şi al inimii tale te obligă să îţi faci viaţa mai curată. Şi cu cât viaţa se face mai necurată, cu atât te întuneci dinspre Dumnezeu. Viaţa trăită fără grijă, numai pământeşte, la aceasta te duce.
Când viaţa aceasta e încurajată de statornicia bogăţiei, de grijile vieţii, omul se strică. Iar o viaţă stricată de patimi strică şi mintea, care odată stricată, nu mai poate deosebi adevărul de minciună, sau binele de rău, şi ajunge să le zică invers: răului bine şi minciunii adevăr. Mai grav este că omul s-a obişnuit să numească plăcerea binele suprem, încât goana după plăceri devine sensul vieţii sale.
Deciziile acestea, sau fuga de ele, hotărăsc despre veşnicia noastră. Cine are minte să ia aminte.
Ce Mare Dumnezeu avem !