Cartea Psalmilor este o comoară de învățături duhovnicești care ne aduc în atenție importanța comunicării cu Dumnezeu și a ascultării cuvintelor Lui, a pocăinței, a smereniei și a solicitării ajutorului Lui în toată vremea vieții noastre.
Într-o tâlcuire la Psalmul 87, Arhimandritul Emilianos Simonopetritul spune că acest psalm descrie drama prin care trece un om care suferă.
Deși psalmistul are credință puternică în Dumnezeu, simte suferința la cote intense, și totul depinde de capacitatea sa de a accepta sau nu suferința, de a o trăi sau de a o refuza.
Cei care acceptă suferință și au puterea să și-o însușească, ajung să o suporte mai ușor. Asumarea ei va aduce izbăvirea mult mai curând.
Dimpotrivă, cel care caută cu orice preț să scape de suferință, va fi cuprins de o mare frică și nu va înțelege rostul ei.
Cel suferind trebuie să se supună voii lui Dumnezeu de bunăvoie, și să aducă această smerenie ca o jertfă înaintea Lui.
Nu numai în necazuri trebuie să ne dorim ca voia lui Dumnezeu să devină voia noastră proprie, ci în toată vremea vieții noastre. Astfel, toate suferințele se vor depărta de la inima noastră.
Asumarea suferinței înseamnă o apropiere de Dumnezeu. Izbăvirea de suferință, spune Părintele Emillianos, depinde de împroprierea și primirea suferinței.
„Cu cât se va lupta cu suferința, cu cât o va refuza, cu atât va spori groaza”.
Cel suferind trebuie „să se predea, să recunoască prezența și iubirea lui Dumnezeu”, să vadă în suferința sa o dovadă a iubirii, a milei și a adevărului lui Dumnezeu”.
„Iar în ceasul în care va crede că se stinge, că-și dă duhul, va simți nu numai că învie, dar și că țâșnește din el „sămânță îndelungată de zile” (Is. 53, 10; Rom. 4, 18).
Această frumoasă și profundă tâlcuire ne poate ajuta pe fiecare dintre noi să înțelegem că „izbăvirea vine nu prin încetarea suferinței, ci prin acceptarea ei”. Iar acceptarea suferinței înseamnă acceptarea lui Dumnezeu, a voii Sale și a planului Său de mântuire.
Psalmul 87
Doamne, Dumnezeul mântuirii mele, ziua am strigat şi noaptea înaintea Ta.
Să ajungă înaintea Ta rugăciunea mea; pleacă urechea Ta spre ruga mea, Doamne,
Că s-a umplut de rele sufletul meu şi viaţa mea de iad s-a apropiat.
Socotit am fost cu cei ce se coboară în groapă; ajuns-am ca un om neajutorat, între cei morii slobod.
Ca nişte oameni răniţi ce dorm în mormânt, de care nu ţi-ai mai adus aminte şi care au fost lepădaţi de la mina Ta.
Pusu-m-au în groapa cea mai de jos, întru cele întunecate şi în umbra morţii.
Asupra mea s-a întărâtat mânia Ta şi toate valurile Tale le-ai adus spre mine.
Depărtat-ai pe cunoscuţii mei de la mine, ajuns-am urâciune lor.
Închis am fost şi n-am putut ieşi. Ochii mei au slăbit de suferinţă.
Strigat-am către Tine, Doamne, toată ziua, întins-am către Tine mâinile mele.
Oare, morţilor vei face minuni? Sau cei morii se vor scula şi Te vor lăuda pe Tine?
Oare, va spune cineva în mormânt mila Ta şi adevărul Tău în locul pierzării?
Oare, se vor cunoaşte întru întuneric minunile Tale şi dreptatea Ta în pământ uitat?
Iar eu către Tine, Doamne, am strigat şi dimineaţa rugăciunea mea Te va întâmpina.
Pentru ce Doamne, lepezi sufletul meu şi întorci faţa Ta de la mine?
Sărac sunt eu şi în osteneli din tinereţile mele, înălţat am fost, dar m-am smerit şi m-am mâhnit.
Peste mine au trecut mâniile Tale şi înfricoşările Tale m-au tulburat.
Înconjuratu-m-au ca apa toată ziua şi m-au cuprins deodată.
Depărtat-ai de la mine pe prieten şi pe vecin, iar pe cunoscuţii mei de ticăloşia mea.