Iată mijloacele prin care vrăjmașul se străduiește să fure de la noi pacea sufletului – Sfântul Teofan Zăvorâtul

Calea spre sfințenie este calea smereniei și a iubirii eliberate de egoism. Când ne lipsim de smerenie și de dragostea aproapelui, inima simte multă tulburare și neliniște. Este semn că în noi a pătruns un duh rău.

Sfântul Teofan Zăvorâtul spune că diavolul se bucură de noi atunci când reușește să semene în noi un duh de neliniște.

Sfântul Teofan Zăvorâtul

„Mai înainte de toate, el încearcă să trezească iubirea de sine, pentru că din pricina acesteia se retrage harul, cel ce zidește și păzește pacea lăuntrică”.

Mulți dintre noi dăm vina pe ceilalți sau pe o situație exterioară pentru stările noastre de supărare, de enervare, de mânie, de mâhnire sau de deznădejde.

Or, în realitate, noi singuri ne provocăm acest rău ascultând de glasul vrăjmașului, care ne îndeamnă la gesturi necuvenite față de semenii noștri nostru, izvorâte din egoism, mândrie, trufie și orgoliu.

Când cădem în mândrie, Duhul Sfânt pleacă de la noi și ne lasă într-o stare zbuciumată. Motivul pentru care adesea ne simțim greoi, profund răniți sufletește sau agitați, nervoși și răzvrătiți, este tocmai această părăsire a Duhului lui Dumnezeu.

Diavolul nu poate fi întru totul învinovățit pentru păcatele noastre, pentru că el doar ne aduce în minte ideea de păcat. Aduce un gând, o idee, iar noi suntem cei care continuăm gândul, îl primim în inimă și ajungem să-l înfăptuim.

După ce ne ispitește cu iubirea de sine, diavolul ne face să ne trufim, adică să ne mândrim cu ceea ce nu avem sau nu am realizat noi.

„Ne sugerează părerea că tot ce este, și ni se pare nouă că este bun în noi, a fost dobândit prin strădania și osteneala noastră”.

Câți dintre noi nu trăim cu această impresie înaltă despre noi? Suntem convinși că toate realizările noastre sunt rodul propriilor osteneli, uitând că tot ce avem este darul lui Dumnezeu.

Trufia alungă de la noi smerenia și simplitatea. „Ne face să ne dăm un mai mare preț, și să ne simțim mai importanți, acoperind cu uitarea lucrarea harului lui Dumnezeu, fără de care nimeni nu poate nici măcar numele Domnului să-l cheme”.

Cei care viețuiesc cu smerenie sunt ocrotiți de harul lui Dumnezeu, și numai cu ajutorul Lui pot spori în virtuți.

„Harul este întotdeauna cu el, după cum Domnul a făgăduit, iar vrăjmașul nu poate să-i facă nimic atâta vreme cât harul este în el și îl umbrește”.

Smerenia este cea care ne îngrădește ca un scut împotriva ispitelor și atacurilor diavolului și păzește întru noi lucrarea Duhului Sfânt.

Vrăjmașul se silește în orice chip să îndepărteze harul, și primul lucru pe care îl face este, după cum am spus, să sugereze omului prețuirea de sine, sau simțământul că noi nu suntem chiar nimic, ci suntem ceva și încă ceva nu lipsit de însemnătate”.

Cel care cade în această capcană este ispitit apoi cu „convingerea că el este mai bun decât alții, mai râvnitor și mai bogat în fapte bune”.

Sfântul Teofan Zăvorâtul ne arată mai departe care este traseul prin care vrăjmașul se străduiește să ia de la noi pacea sufletului:

Reușind să sădească o astfel de părere, vrăjmașul îl mână mai departe spre osândirea și disprețuirea celorlalți, care sunt urmate neapărat de mândrie”.

Ca urmare a primirii acestor gânduri, „harul îndată își micșorează lucrarea”, și astfel pacea lăuntrică este pierdută

Cel căzut în aceste păcate se poate ridica dacă se dezmeticește, dacă își vine în sine și conștientizează ce a făcut. Prin căință și rugăciune poate redobândi pacea lăuntrică, ce vin ca urmare a iertării pe care o primește în chip tainic și vădit de la Dumnezeu.

„Vrăjmașul este alungat, dar el nu se descurajează, ci iarăși vine cu aceleași sugestii și același țel – să strice pacea lăuntrică”.

De ce caută diavolul cu orice preț să distrugă pacea sufletească? Pentru că „știe că atunci când sufletul este în tulburare, lui îi este mai la îndemână să-l îndrepte spre ceva rău”.

Cunoscând acestea, fratele meu, pune împotriva strădaniilor vrăjmașului paza veghetoare asupra ta, după cuvântul Domnului: „Privegheați și vă rugați, ca să nu intrați în ispită” (Matei 26, 41).

Această priveghere înseamnă o atenție mai sporită asupra gândurilor care ne trec prin minte, asupra sentimentelor și a simțurilor, pentru a le alunga pe cele vrăjmașe poruncilor lui Dumnezeu.

„Ia aminte la tine cu toată silința, pentru ca vrăjmașul să nu se furișeze și să te prade, lipsindu-te de această mare comoară, care este pacea lăuntrică și liniștea sufletească.

Deci tu păzește-ți pacea ta, știind că atunci când sufletul este pașnic, vrăjmașul nu poate ajunge la el. Atunci sufletul este gata de orice lucru bun, și îl va săvârși cu bucurie și fără osteneală, biruind cu ușurință toate piedicile din cale”.

Ori de câte ori recunoaștem gândurile cele rele în noi, să ne silim să le alungăm cu mânie, fără a le lăsa să pătrundă în inimă și să lucreze asupra noastră.

Vrăjmașul mai tulbură sufletul și prin alte stări mincinoase, pe care nu trebuie să le luăm în seamă: prin teamă exagerată, lipsă de bucurie duhovnicească, amărăciune lipsită de nădejde, lipsa dulceții lăuntrice în vremea rugăciunii, uscăciune a simțământului duhovnicesc.

Să ținem minte că niciodată supărarea nu se datorează niciodată cauzelor pe care le credem noi. Iată ce spune Arhimandritul Emilianos Simenopetritul: 

Singura pricină a oricărei întristări, mâhniciuni, melancolii și amărăciuni este întotdeauna egoismul, individualismul, auto-izolarea noastră și lipsa comuniunii cu Dumnezeu”.

___________________________________________________________________________________________________________

 

Surse:

1. Sfântul Teofan Zăvorâtul, Războiul nevăzut, Editura Mănăstirii Sihăstria, 2013

2. Arhim. Emilianos Simonopetritul, Despre viață. Cuvânt despre nădejde, Indiktos, Atena, 2005

loading...

    Adaugă comentariu

    Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.

    Răspunde corect la următoare operație aritmetică *